Spunem că ne dorim pe cineva, ne plângem de singurătate, dar, în același timp, ne organizăm viața din ce în ce mai bine pentru unul singur. Eu nu cred că este neapărat o contradicție, dar cred că este o tensiune care merită observată.
Statisticile nu susțin ideea că România ar fi devenit „țara divorțurilor”. În 2024, România avea una dintre cele mai ridicate rate ale căsătoriilor din Uniunea Europeană și una dintre cele mai scăzute rate brute ale divorțurilor. Asta nu înseamnă că relațiile românilor sunt neapărat mai bune, după cum nici numărul divorțurilor nu ne spune cât de sănătoase sunt căsniciile care continuă. Cifrele pot număra căsătoriile și divorțurile, dar nu pot măsura apropierea dintre doi oameni.
În alte țări occidentale, numărul oamenilor care locuiesc singuri a crescut în ultimele decenii. În Statele Unite, aproape trei din zece gospodării erau formate dintr-o singură persoană în 2024, iar în Marea Britanie aproximativ 8,6 milioane de oameni locuiau singuri în 2025. Nici aceste cifre nu au o singură explicație: populația îmbătrânește, oamenii trăiesc mai mult, își permit mai ușor să aibă propria locuință, iar presiunea socială de a se căsători este mai mică decât în trecut.
În plus, a locui singur nu este același lucru cu a te simți singur. Poți locui singur și să ai în jurul tău prieteni, familie, apropiere și sens, după cum poți trăi ani întregi lângă cineva și să te simți cumplit de singur. Singurătatea nu este dată doar de numărul oamenilor din jurul nostru, ci de distanța dintre relațiile pe care le avem și relațiile de care simțim că avem nevoie.
Așadar, nu mă preocupă faptul că un om poate trăi bine singur. Mi se pare chiar sănătos să poată. Mă întreb însă dacă, devenind din ce în ce mai buni la a trăi fără un partener, nu ne devine mai greu să îi facem loc atunci când apare.
Pentru că o relație reală nu aduce doar iubire, siguranță și companie, ci și schimbare, negociere, vulnerabilitate și o anumită renunțare la control. Celălalt nu intră într-un spațiu gol, ci într-o viață deja construită, cu programul, tabieturile, prioritățile și mecanismele ei de protecție. Vine cu propriile nevoi, cu propria istorie și cu un fel de a fi care nu se va potrivi perfect cu al nostru.
Nu cred că independența este o problemă. Dimpotrivă, uneori tocmai independența ne ajută să nu intrăm într-o relație doar din frică, nevoie sau presiune socială și ne permite să plecăm atunci când relația ne face rău. Un om care poate trăi singur nu mai este obligat să rămână lângă oricine.
Dar… independența și evitarea pot semăna foarte bine din exterior și, uneori, chiar și din interior. Putem spune că nu avem nevoie de nimeni pentru că ne este bine cu noi înșine, dar putem spune același lucru și pentru că ne temem de respingere, de suferință sau de pierderea libertății. De aceea, întrebarea utilă nu este neapărat „Sunt independent?”. Poate mai degrabă aceasta este „Independența mea mă ajută să aleg mai bine sau mă ajută să nu mai risc nimic?”
Psihologic, evitarea ne poate face să ne simțim mai bine pe termen scurt. Dacă mă tem de respingere și evit apropierea, mă liniștesc; dacă mă tem să nu îmi pierd libertatea și nu las pe nimeni să ajungă prea aproape, îmi păstrez controlul. Numai că, evitând apropierea, îmi reduc și ocaziile de a descoperi că ea poate fi bună, nu doar periculoasă. Ceea ce repet devine familiar, iar ceea ce evit poate continua să mă sperie tocmai pentru că nu îmi dau șansa de a trăi o experiență diferită.
Cercetările despre singurătatea cronică sugerează că, în unele cazuri, se poate forma un cerc care se întreține singur: omul care se simte singur devine mai atent la posibilitatea respingerii, poate interpreta mai negativ gesturile ambigue ale celorlalți și se retrage, iar această retragere îi reduce șansele de a avea experiențe relaționale bune. Asta nu înseamnă că mecanismul apare la toți cei care locuiesc singuri și nici că independența ne-ar reduce, prin ea însăși, capacitatea de a iubi.
Nu știm dacă ne vom obișnui cu absența iubirii. Poate că asistăm, de fapt, la apariția unei generații care poate trăi mai ușor fără un cuplu și care, tocmai de aceea, nu mai este obligată să accepte orice relație. Iar aceasta poate fi o formă de progres.
Există însă și un risc: să ne construim o viață atât de bine organizată și de controlată, încât celălalt să nu mai aibă unde să intre. Să spunem că vrem iubire, dar să respingem exact ceea ce vine odată cu ea: vulnerabilitatea, negocierea, imprevizibilitatea și schimbarea.
Poate că provocarea vremurilor noastre nu mai este doar să găsim iubirea, ci să putem trăi bine singuri fără să devenim inaccesibili, să nu acceptăm orice relație, dar nici să nu ne protejăm atât de bine încât nicio relație să nu mai poată ajunge la noi.
Iar întrebarea „Pot să trăiesc singur?” poate deveni:
Mai există, în viața pe care mi-am construit-o, loc real pentru încă cineva?